IX. NICOLAE DRÃGANU: Nãscut în 18 februarie 1884, la Zagra, jud. Bistriţa-Nãsãud - mort în 18 decembrie 1939, Cluj.
şcoala primarã a urmat-o în localitatea natalã şi
norma din Nãsãud, dupã care a trecut la liceu si a fost elev între 1894-1902. Pentru studiile universitare s-a înscris la Facultatea de litere din Budapesta, ca bursier al Fondurilor grãnicereşti, şi imediat dupã absolvire a obţinut doctoratul.
A depus si examenul de profesor în specialitatea latinã, greacã şi românã, si în anul şcolar 1906/'7 a fost ales suplinitor, apoi din 1908 profesor ordinar definitiv la Gimaziul superior românesc din Nãsãud. încã din 1917 când a fost numit docent la Catedra de limba şi literatura românã de la Universitatea maghiarã din Cluj, unde dupã Unire, devenind româneascã, va lucra şi va urca toate treptele didactice şi administrative, inclusiv rector, slujind-o pânã la moartea survenitã timpuriu.
De tânãr a început activitatea ştiinţificã, mai ales în domeniul lingvisticii, pasionat deopotrivã şi de cercetãrile filologice. Colabora la "Trasilvania", la anuarul liceului, la reviste maghiare de specialitate şi mai târziu i se tipãrise Douã manuscripte vechi... de cãtre Academia Românã. A fost coautor la Istoria scoalelor nãsãudene, 1913.
O amplã cercetare ştiinţificã întreprinde ca universitar scriind unele cãrţi fundamentale pentru cultura şi istoria noastrã, cum este Românii în veacurile IX-XIVpe baza toponimiei si onomasticii, 1933, sau altele de înaltã specialitate ca Elemente de sintaxã a limbii române si Istoria sintaxei (tipãrite postum, 1945).
Dupã Unire, în 4 iunie 1923, Academia Românã 1-a ales MEMBRU CORESPODENT26, iar în şedinţa din 20 mai 1939, la propunerea lui Sextil Puscariu, a fost desemnat MEMBRU ACTIV; fãrã sã fi avut rãgazul sã-si ţinã discursul de recepţie.